2014-04-24

HRISOAVE VECHI MOLDOVENEŞTI DIN FONDUL ARHIVISTIC AL BŞC „A. LUPAN” A AŞM

Paleografia are ca obiect citirea, descifrarea şi transcrierea textelor redate în limba română şi scrise cu grafie chirilică, limba greacă şi slavonă, punând la  dispoziţie  instrumente  care  să  facă  posibilă  cercetarea  textelor  vechi chirilice româneşti depozitate în arhive şi biblioteci. „Paleografia este o ştiinţă ce ne pune la dispoziţie mijloacele prin care putem cunoaşte, citi şi studia  începuturile  şi  evoluţia  scrisului  vechi  dintr-o  anumită  ţară..., determină, în lipsa datei cronologice sau topografice, epoca şi locul unde s-a scris un textpaleografic şi cercetează materialul pe care sunt scrise izvoarele paleografice.  Tot  de paleografie ţine şi stabilirea autenticităţii, din punct de vedere grafic, a unui text paleografic”.
În contextul  studiilor  de  paleografie, menţionăm că Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei  Lupan” deţine 102 hrisoave, ce  cuprind  perioada  anilor 1525–1818. Dintre acestea 98 au fost publicate într-o  serie  de  documente cum  sunt: Documente  privitoare  la  istoria  Ţării  Moldovei  în  începutul secolului al XVIII şi al XIX; Moldova în epoca feudalismului; A. Eşanu, Chişinău file de istorie şi Труды Бессарабской губернской учѐной архивной комиссий, iar 4 hrisoave nu au fost publicate.
Scoţind aceste documente la lumina zilei şi înţelegând importanţa lor, ne-am  propus  să reinventariem  hrisoavele  depozitate  în  fondul  Bibliotecii Ştiinţifice  Centrale  „Andrei  Lupan”  a  AŞM,  axindu-ne  pe următoarele obiective: a translitera conţinutul hrisoavelor; a propune  o redactare mai pertinentă a conţinutului lor, colaţionând textele originale cu cele publicate anterior; a translitera hrisoavele inedite şi a le include în  circuitul ştiinţific, pentru o eventuală publicare a lor; a  pune  pe  suport  electronic  toate  hrisoavele,  în  vederea  sporirii accesului la informaţie, pentru cercetătorii ştiinţiifici sau pentru cei interesaţi de subiectele pe care le vădesc conţinutul lor.
Hrisoavele deţinute de fondul arhivistic al BŞC abordează istoria oraşului Chişinău cu suburbiile sale, încă de la mijlocul secolului al XVI, aducând informaţii cu privire la numele localităţilor, locurilor, nume de persoane concrete cuprinse în diferite activităţi.
Un  asemenea  hrisov,  cu  informaţii ce ţin direct de istoria localităţilor limitrofe ale Chişinăului, este cel din anul 1739, martie 19 şi descrie hotarele moşiilor Chişinău, Buiucani, Hrusca şi Schinoasa „Luminat carte mării tali ni-au  venit,  întru  cari  ne  poronceşti  măria  ta,  ca-s  să  hotărîm  locul Chişinăului a Sfintii Vineri, cari să hotărăşti pe din gios cu Hrusca şi pre din sus cu Buecanii, a sfintii mănăstiri, a Galaţii. Ce noi, după luminat poronca mării tali, am strînsu oameni di pi înpregiur şi tîrgoveţi de Chişinău, ş-am adus şi răzăşi de Hrusca, cari să hotărăscu cu Chişinăul de parte de gios, cum arată  hotarnica,  cari  s-au hotărît  tîrgul  Chişinăului cu  locul  Hruscăi,  la domnie  mării  Sali,  lui Vasile vodă. Ce noi cu acii oameni  şi  cu  răzeşii  de Hrusca am mărsu şi ni-au arătat hotarîli, ce hotărăscu cu Chişinăul şi cu Husca, din  apa  Bîcului  înspre amiazi-zi  pînă  în  zare dialului, în prăvalul apilor, pără undesă înpreună cu locul Schinoosăi...” [Arhiv AŞM, Doc. 100]. 
Într-un  hrisov  vechi  este redat planul Chişinăului din anul 1800 care permite reliefarea hotarelor ocinei Chişinău, pe care este schiţată o biserică cu două cupole ce se află în imediata apropiere a râului, aceasta fiind biserica Naşterea Maicii Domnului „Mazarachi”, fiind restaurată definitiv în  anul 1812.
De asemenea, deţinem hrisoave ce reflectă viaţa economică şi procesul de vânzare-cumpărare şi schimbare a moşiilor, cum este documentul din anul 1810, mai 5, de schimb între, „Arhiri, ficior lui Vasîle Andronachi, nepot Tudorii, strănepot lui Vasîle Grosul, şi eu, Ilie Margine,  ficior  Irinii,  nepot Tudorii, strănepot, iar lui Vasîle Grosul dinpreună cu alţi fraţi şi neamuri a noastre adeverim cu acest zapis al nostru la mîna dumisale, Enacachi Păun, precum să-s ştie că în giumătate de moşie Hrusca, ce-i zîc şi Curva, partea din gios, ci  este pe Bîcu  la ţînutu Lăpuşnii [...] am făcut schimbu cu Dumnealui  şi  măsurîndu-s  moşiia  aceasta  în  curmezîş  pe  trei  locuri  şi analoghisîndu-să suma stînjănilor după rînduiala vînzărilor şi a schimburilor, ni  s-au ales drepti părţile noastre acelor ce am făcut schimbu din bătrînul acesta Grosul, doaî sute patru stînjăni, una palmă, pol părmac, analoghisîţi cu stînjănu gospod” [Arhiv AŞM, Doc. 57]. 
Dintre cele mai vechi localităţi din zona istorică a Chişinăului face parte satul  Buecani,  care  există cel puţin încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Astfel,  într-un act domnesc, scris în cancelaria de stat a lui Constantin Movilă,  din  20  august  1608, privitor  la  vechimea  acestui  sat  se  arată: „...Gligorie, fiul lui Miron, şi nepotul său Timotin, fiul lui Ion Zaciu, şi Caisin, fiul lui Ciumeş, şi Sava, fiul lui Cristea, şi Stratan, toţi nepoţii lui Hodor, şi, de asemenea, nepotul lui Toader, fiul lui Tudoran, şi fratele său Moldovan, nepotul Părascăi, şi s-au jeluit nouă cu mare jalobă şi mare mărturie zicînd că acest uric, ce-au avut bunicii lor, Hodor şi Părasca, de la Ştefan voievod cel Bătrîn pentru satul Buecani, ce-i pe Bîc, şi cu loc de iaz şi moară pe Bîc, acel uric a
fost  distrus  de  tătari...” [Arhiv AŞM, Doc. 94].
Ulterior în izvoare apar şi alte sate în vecinătatea Chişinăului, cum  ar  fi: Gheţăoani,  Vovinţeni,  Munceşti,  Schinoasa,  care  pe  parcursul  secolelor XVIII-XIX au devenit suburbii ale Chişinăului. Aceste denumiri s-au păstrat până în prezent, fiind numite astfel sectoarele Chişinăului. Cât priveşte istoria Chişinăului, menţionăm  că la începutul secolului al XVII-lea  sunt  atestate primele  forme  de  stăpânire mănăstirească  asupra  satului Chişinău. Astfel, printr-o  carte domnească de întăritură, de la 4 august  1641,  Vasile Lupu  dă „...carte  domniei  mele, rugătorilor  noştri,  călugărilor de la svîntaa mănăstire de la Svăntaa  Vineri  şi  de  la Mănăstirea Balicăi ca să fie tari şi puternici cu cartea domniei mele a lua a zece din toată pîinea, şi den fîn, şi din legumi, şi din in, şi cîinepă, şi den tot venitul lasat la Chişinău...” [Arhiv AŞM, Doc. 75].
Deja la 28  aprilie  1642, printr-o carte domnească a lui Vasile Lupu, călugării de la mănăstirea  Sfânta  Vineri  obţin  delimitarea  hotarelor  părţilor  de  sat  din Chişinău. Astfel oraşul Chişinău devine moşie mănăstirească, trecând în stăpânirea mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Pe lângă citirea şi transcrierea textelor vechi,  am analizat şi sistemele grafice speciale, un rol important în paleografia româno-chirilică ocupând abrevierile (prescurtările) şi slovele cifre, precum şi hârtia,  şi ustensilele grafice.  În cele mai multe documente întâlnim  hârtia  cu  filigran  care  se producea din in, cânepă sau lână. Aceasta se obţinea în urma unui amestec pus  într-o sită pătrată, amenajată cu linii orizontale şi verticale, având la mijloc, în multe cazuri, un desen numit  contramarca. Rolul contramărcii desemnând proprietarul fabricii de hârtie, numele meşterului sau numele localităţii.  De aici şi varietatea imensă de contramărci, reprezentate prin oameni, animale, păsări, flori şi alte obiecte din viaţa oamenilor. Pe teritoriul ţării noastre hârtia este importată din ţările occidentale, mai cu seamă din Italia.  Aceasta  o  dovedesc  hrisoavele ce  au filigran cu trei moviliţe sau trei munţi. Filigranele, de care vorbim, se află în mijlocul foii. Culoarea hârtiei la început era doar albă, cu timpul însă după cum se ştie, hârtia se îngălbeneşte. Prin urmare toate documentele păstrate în fondul arhivistic al BŞC „Andrei Lupan” au hârtie de culoare gălbuie. Dimensiunile hârtiei nu sunt constante, fapt explicabil prin extinderea textului scris. Procesul de scriere sau copiere a textelor pe hârtie presupune un întreg inventar de unelte care erau utilizate în acest sens: liniarul şi perghelul – ce serveau la fixarea distanţelor egale între rînduri şi trasarea liniilor respective în vederea scrierii; buretele – era utilizat pentru ştergerea unor litere, în cazul cînd scribul, copistul greşea în timpul scrierii. Această operaţie fiind făcută imediat pentru a nu se usca cerneala; pana de scris – era unealta de bază din inventarul unui scrib, copist.
Scribii mai foloseau şi diferite tipuri de cerneală.  De  obicei, textele  erau redactate cu cerneală neagră sau maro, iar pentru ornamente, litere majuscule (cele de la început de aliniat sau capitol sau nume) se folosea chinovarul care este de culoare roşie-gălbuie. 
Problema materialelor pe care s-a scris de-a lungul istoriei este una dintre cele mai importante în paleografie, contribuind  considerabil  la  istoria şi evoluţia scrisului.  Un  rol  important  l-au  avut  studierea  grafemelor.  Aici  se ţine  cont  de  îngroşarea  extremităţilor  liniilor  curbe,  oblice,  semiovale, dimensiunile literelor, prezenţa sau absenţa literelor mari şi mici.
De remarcat este faptul că în perioada  secolelor  XVI-XVIII  sunt  foarte puţin  folosite  semnele  de  punctuaţie,  intervalul  între  cuvinte  şi  chiar respectarea normelor ortografice, ceea ce de  multe ori face  mai  dificil  lucrul paleografului. Un rol aparte îl au abrevierile  care se atestă în absolut  toate documentele. Se presupune că pisarul nu reuşea să scrie după domn, de aceea folosea abrevierile. De cele mai multe ori aceste cuvinte reprezintă categorii sociale, toponime, elemente cronologice, cuvintele sacre şi din domeniul religios, precum şi cuvinte legate de cult sau de activitatea ecleziastică. După cum se poate observa, metodele de lucru în paleografie cer o deosebită atenţie, o mare încordare şi o nemaipomenită migală în cercetarea formelor  grafice. Cercetările noastre s-au axat şi pe descrierea şi descifrarea peceţilor,  datele obţinute de ştiinţa sigiliografiei servindu-mi  ca  element important  în  vederea  stabilirii  datei  apariţiei  documentelor  şi  numele domnului ce şi-a pus pecetea.
În încheiere, menţionăm că hrisoavele sunt o sursă bogată de informaţie, aducând lumină asupra unor aspecte mai puţin sau deloc cunoscute din trecutul  oraşului Chişinău, fiind abordate un şir de probleme  legate  de istoricul devenirii Chişinăului ca centru urban, precum şi astfel de aspecte cum  sunt  viaţa cotidiană,  ecleziastică  şi  culturală,  instituţiile  instructiv-educative, administrarea publică a localităţii, devenirea urbei de pe Bâc ca centru comercial şi vamal.
La moment hrisoavele se păstrează în Sectorul Carte Rară şi Veche al BŞC „A. Lupan” a AŞM.

Diana CAZACU (ROTARU)
BŞC „A. Lupan” a AŞM

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1. BOGDAN, Damian P. Paleografia româno-slavă: tratat şi album. Bucureşti, 1971. 391 p.
2. Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în începutul secolului al XVIII (1751-1774). Vol. IX. Alcăt. D. DRAGNEV, E. BOCIAROV şi L. SVETLICINÂI. Chişinău: Civitas, 2004. 319 p.
3. Moldova în epoca feudalismului: documente moldoveneşti din veacurile XV- întîiul  pătrat  al  XVII.  Vol.  I.  Alcăt.  D.  DRAGNEV,  E.  BOCIAROV  şi  L. SVETLICINÂI. Chişinău: Ştiinţa, 1961. 452 p.
4. EŞANU, Andrei. Chişinău, file de istorie: cercetări, documente, materiale.  Chişinău: Museum, 1998. 215 p.
5. ХАЛИППА,  И.Н. Труды  Бессарабской  губернской  учѐной  архивной комиссий. Кишинев: Типогр. Э. Шлiомовича. Том I. 1900. 438 p.; Том II. 1902. 495 p.; Toм III. 1907. 582 p.
6. ROZKOS,  Pavel. Lecţii  de  paleografie  şi  limba  slavă  veche.  Timişoara: Tipografia Universităţii din Timişoara, 1978. 180 p. 

http://biblioscientia.asm.md/pdf/9/09.pdf

2014-04-23

CRONICILE ROMÂNIEI SAU LETOPISEŢELE MOLDOVEI ŞI VALAHIEI

                                             „După priveliştea lumii, după minunile naturii,
                                                        nimic nu e mai interesant, mai măreţ,
                                                 mai vrednic de luare aminte decât Istoria”.
                                                                            Mihail Kogălniceanu

Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei colectate de către Mihail Kogălniceanu, distribuite (repartizate) în trei volume, reprezintă un unicat de cronici şi letopiseţe transpuse într-un stil deosebit, un limbaj specific, caracteristic climatului istoric, plin de lacune, dar cu o putere de atracţie nemărginită.
Întreaga colecţie de cărţi are ştampila Bibliotecii Institutului Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice, pe cea a Bibliotecii Universităţii din Chişinău şi a Bibliotecii Centrale din Chişinău. Din mulitudinea de ştampile observăm faptul că a parcurs un drum lung până a ajunge la Biblioteca Centrală Ştiinţifică a Academiei de Ştiinţe întrucât mai conţine o ştampilă a Societăţii Culturale „Datoria” din Iaşi, ceea ce ne demonstrează că este o donaţie.
Volumul I al cronicilor, editat la Bucureşti, 1872, conţine o prefaţă la a doua şi apoi la prima ediţie, după care cuvântul introductiv al lui M. Kogălniceanu, în care ne explică importanţa istoriei şi importanţa creării acestei colecţii de letopiseţe care „rescrie” istoria şi prin intermediul cărora o putem percepe, ne cunoaştem pe noi „dacă ne iubim Istoria, ne iubim şi Patria”. Kogălniceanu afirma că o istorie se poate forma doar în baza documentelor, a hrisoavelor – prin ele întorcându-ne la origini. Tot aici el clasifică istoria românilor în trei etape: veche, de mijloc (medie), şi nouă.
Cartea pentru descălecatul întâi a Ţării Moldovei şi neamului moldovenesc de M. Costin conţine o predoslovie în care explică faptul că istoria provenienţei neamului trebuie să fie scrisă ca s-o cunoască urmaşii din ce neam vin moldovenii.
Cartea pentru descălecatul întâi a Ţării Moldovei de N. Costin cu o tentă religioasă porneşte de la zidirea lumii şi finisează cu cel de-al doilea descălecat al Ţării Moldovei.
Cartea conţine zece apendice, prin care este completată viaţa istorică a poporului moldav, autorii vin cu alte versiuni referitoare la primul sau cel de-al doilea descălecat al Moldovei, la domnia lui Despot Vodă, Al. Lăpuşneanul, Bogdan Vodă, despre împărăţia turcească, tătărească.
La întregirea acestor apendice au contribuit în mare parte Nicolae Costin, Simeon Dascălul, Misail Călugărul, Evstratie logofătul. Aceştia au încercat să ofere o altă nuanţă istoriei, să o diversifice şi să propună alte variante veridice ale istoriei.
Al doilea volum al Cronicilor României la fel ca şi primul este editat la Bucureşti, 1872. Spre deosebire de precedentul volum, acesta are ştampila Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Bazei Modoveneşti de Cercetări Ştiinţifice a URSS, are aceeaşi ştampilă a Bibliotecii Universităţii din Chişinău şi cea a Societăţii Culturale “Datoria” din Iaşi, însă lipseşte ştampila Bibliotecii Centrale din Chişinău.
Lipsit de predoslovie (prefaţă), volumul începe cu Letopiseţul lui N. Costin, acesta preia firul evenimentelor de la M. Costin şi scrie istoria cu litere domneşti începând cu Evstratie Dabija Vodă, Duca Vodă, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino până la venirea în scaunul Ţării Moldovei a lui Nicolae Vodă.
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija V.V. până la domnia lui I. Mavrocordat V. V. (1662-1743) de I. Neculce conţine o “precuvântare” a autorului în care aminteşte de scrierile lui G. Ureche, a lui Simeon Dascălul, care ar fi puţin instruit în ale istoriei, afirmând că “de la tălhari ne tragem”, şi tot ce scrise până la el sunt neadevărate. Cele scrise de M. Costin şi N. Costin de asemenea nu sunt veridice pentru că şi ei le-au “împodobit”.
Letopiseţul debutează cu o Seamă de cuvinte – 42 de istorioare despre Ştefan cel Mare, despre întemeierea mănăstirii Putna, despre mama lui Ştefan cel Mare, pribegia lui Petru Rareş etc. Pe lângă aceştia sunt amintiţi Gheorghe Vodă, Ghica Vodă, Ştefăniţă Vodă.
Cele douăzeci şi cinci de capitole ale letopiseţului cuprind perioada istorică începând cu domnia lui Dabija Vodă, Duca Vodă, Iliaş Vodă, Antioh Cantemir, Nicolae Mavrocordat până la Constantin Mavrocordat.
Pe paginile cărţii putem găsi explicaţii la subsol, gânduri dezvăluite care failitează desluşirea conţinutului.
Limbajul nu este unul dificil sau greu de înţeles, este netradiţional ce impresionează prin culoarea afectivă pe care o inspiră sufletul timpului rămas istoric.

Volumul“Letopiseţele Ţerei Moldovei” de M. Kogălniceanu a fost editat în 1874 la Bucureşti, titlul deplin fiind “Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei”. Cuprinde tabelele istorice ale României, începând cu anul 1766 până la unsprezece februarie 1866.
Este una din cele mai vechi cărţi din fondul bibliotecii, având prima ştampilă cu insigna Institului de Istorie, Limbă şi Literatură al Bazei Moldoveneşti de Cercetări Ştiinţifice a Academiei de Ştiinţe a URSS, fiind o donaţie a Bibliotecii Centrale din Suceava ce datează din 1950.
Cartea este compusă din prefaţa autorului, trei letopiseţe, cronica anonimă, o condică, o tragedie, apendice, o descriere a poporului moldovenesc, versuri dedicate anumitor personalităţi, tratate.
Referitor la aceasta, M. Kogălniceanu, în prefaţă, motivează scrierea şi întâietatea volumului III al Cronicilor României în comparaţie cu Letopiseţele Moldovei, precum că, această ediţie conţine mai multe opere istorice necunoscute până atunci de poporul român. În această ediţie atestăm tragedia sau cum o numeşte autorul Tragodia sau Eteria grecească din 1821, scrisă în versuri de către Alecsandru Beldiman, din volumul căreia este reprodusă o foaie exact după manuscris şi care pentru prima dată apare publicată în ediţia acestui volum. În aceasta el descrie situaţia dezastruoasă a Moldovei sau precum o numeşte el Jalnica Moldovei întemplare, după resvrătirea grecilor din 1821, pe marginea căreia am atestat unele explicaţii. Apoi, pe lângă letopiseţul lui Enaki Kogâlniceanu, divizat în XV capitole, în care descrie situaţia tragică a Moldovei din timpul primei domnii şi până la a patra a lui Constantin Mavrocordat VV. 1733-1774, aflăm şi două “compuneri în versuri”, una despre tăierea lui Grigore Ghica VV al Moldovei şi alta despre tăierea boierilor Moldovei Bogdan şi Cuza, scrise iniţial de Constantin Kogâlniceanu, pierdute în timp, pe care Enaki Kogâlniceanu le regăseşte după câţiva ani şi le publică. Acestea sunt însoţite de explicaţii la subsol. Tot în acest volum al cronicilor găsim Letopiseţul vechi moldovenesc, Descrierea Moldovei şi a Valahiei de M. Costin şi Versuri româneşti de Mitropolitul Dosoftei, ele fiind nişte opuscule istorice publicate sub formă de apendice, raportate la istoria României de peste Milcov (Muntenia). Una din ele fiind tipărită în secolul al XVII, declarată carte rară , iar celelalte două au devenit cunoscute datorită traducerilor făcute de B. Haşdeu.
      Lucrarea dată este repatriată în 1867 când refugiatul polon, doctorul Kopernicki plăteşte ospitalitatea română oferind-o Bibliotecii Naţionale din Bucureşti. Astfel în acest volum al „Cronicilor României” este reprodusă întocmai varianta poloneză a exemplarului de la Biblioteca din Bucureşti şi totodată e prezentată traducerea în limba română realizată de B. Haşdeu şi publicată în volumul I al Arhivei Istorice a României.

2014-04-22

DUHOVNICEASCĂ DEPRINDERE: UN MANUSCRIS NEMŢEAN NECUNOSCUT

Printre  valorile  bibliofile  atestate  în  Sectorul Carte  Rară  şi  Veche  a Bibliotecii  Ştiinţifice  Centrale  „A.  Lupan”  a Academiei de Ştiinţe a Moldovei este un manuscris de  la  începutul  secolului  XIX,  cu  titlul Duhovnicească  deprindere,  copiat  de  monahul Stratonic de la mănăstirea Neamţ. Manuscrisul s-a aflat în biblioteca acestei mănăstiri până în anul 1864,  când  un  grup  de  călugări,  îndrumaţi  de duhovnicul  Andronic, au părăsit vechea mănăstire a Neamţului, din cauza condiţiilor vitrege în care s-au  pomenit  mănăstirile  româneşti  din  dreapta Prutului, în legătură cu secularizarea pământurilor mănăstireşti în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Acest duhovnic împreună cu alţi monahi nemţeni s-a stabilit în Basarabia, pe teritoriul satului Chiţcani de pe râul Nistru, unde a întemeiat o altă mănăstire a Neamţului, cunoscută până în prezent cu numele de Noul Neamţ. Prin contribuţia duhovnicului Andronic a fost transportată o parte considerabilă a bibliotecii mănăstirii Neamţ, dovadă în acest sens fiind numeroasele  ex-libris-uri,  însemnări  manuscrise,  ştampile,  care  confirmă apartenenţa vechii lavre a Neamţului.  În rândurile de mai jos redăm unele informaţii despre acest manuscris, ca: titlul, cuprinsul cărţii şi însemnările manuscrise, în speranţa că vor fi de folos celor interesaţi de valorile bibliofile româneşti la general şi de cele nemţene în particular. 
Descriere. Prezintă 7 f., 300 f. Cartea mai are o numerotare ulterioară a foilor, în creion şi include cele 7 f. numerotate separat, de la începutul cărţii. Astfel, după cele 300 f. numerotate cu cerneală neagră urmează f. 308-389 curate,  numerotate  cu  creionul.  Dimensiuni  exterioare:  22  x  15,5  x  5  cm. Dimensiuni foaie: 26 x 14,5 cm. Titlul cărţii este încadrat în chenar Text cu negru pe o coloană, cu 20 şi 22 de rânduri pe pagină. Coperţile lemn, piele cafenie. Pe marginile coperţilor chenar floral aplicat prin presare, iar pe centru câte un medalion oval. Cotorul este din piele, compoziţii florale, nervuri imprimate, iar în partea de sus are imprimat cu galben titlul cărţii: ДУХОВНИЧАСКЪ  ДЕПРИНДЕРЕ. Cheutori din piele şi metal. Stare bună de conservare.
Titlul  manuscrisului: Î-/ntru  Slava  Sfin-/tei ceii de o fiinţă, de vi-/aţă făcătoarei şi nedes-/părţitei  troiţă,  A  Tatălui  /  şi  a  Fiiului  şi  a Sfăntului D(u)h: s-au  scris  aceas-/tă carte sfântă şi învăţătoare carte / întru care la început iaste viiaţa şi ne-/voinţile Precuviosului, părintelui no-/stru Teodor Studitul şi apoi şi al-/tor precuvioşi şi sfinţi părinţi a-/dunate şi începându cu mila lui Dumnezău  /  a  scrii  adecă  de  la  velet  1802, fevruarii / la zi întăi şi-i prescrisă, adecă de pi cărţile sfintei mănăstiri: a Nemţului. Întru care Sla-/vă, cinste şi închinăciune a Tatălui şi a Fi-/iului şi a Sfântului D(u)h, acum şi puru-/re în veci vecilor. Amin. <în continuare scris la o data ulterioară> În zilele Stareţului Doroftei, de mână păcătoasă a lui monah Sandul - Stratonic - fiind frate.    
Însemnări. Pe o foaie curată la începutul cărţii, din 7 f.: I. „În ştiinţă să fie că la 1819 iuniia 8, ziua duminecă, s-au rădicat ţara din oraşul Iaşii asupra măriei sali domnului Scarlat Alexandru Calimah voevod, într-al şaptele an al domniei Sali şi mergând norodul pănă la porta curţii, luat fiind de norod înainte făr de voe şi pe mitropolitul Veniamin şi nepriimindu-l înlăuntrul curţii au început a bate în poartă norodul cu pietre şi azvârli înlăuntru iar mitropolitul  au  fugit  dintre  dânşii,  iar  arnăuţii  dinlăuntru  au  început  a împuşca şi au căzut den norod cu morţi, cu răniţi piste patruzeci de suflete, iar turburare au ţănut de duminecă dimineaţa pănă luni sara, spre marţi şi s-au mai ostoit, iar norodul nici măcar o dată n-au împuşcat din arme”.
II. „În ştiinţă să fie că la 1829, noemv(rie) 13 zile, spre patrusprezeci la 11 ceasuri de noapte, sau cutremurat pământul foarte tari ca căt ai ceti milueşti-mă Dumnezeule, rar, atăt au ţănut cutremurul şi în Iaşi multe zidiri au căzut de tot şi multe au rămas struncinat”.
F.  1  de  titlu:  „Книга  сiя  принадлежить  Ново-Нямецкому  Св. Вознесенскому Монастыру 1887 года (se repetă pe f. 1)” <Cartea aceasta aparţine  Mănăstirii  cu  hramul  Sf. Înălţări. Anul 1887>.
F.  1-18: „Această sfântă carte este a obştejitiei preafericitului părintelui nostru stareţului Paisie şi cine o va înstreina ori în ce chip dintru această sf(â)ntă Nooaă Monastire Niamţul acela în veaci să rămâe supt ne ertat canon şi neblagosloveniia Maicii  D(o)mnului  şi  a  părintelui  nostru,  anul 1864”.
        Ştampile: Pe f. 1 (din 7) este aplicată o ştampilă ovală, cerneală verde: Biblioteca Monastirii Noul Neamţ Basarabia, jud. Tighina (se repetă pe aceeaşi foaie cu cerneală violetă şi pe f. 1 de titlu cu cerneală verde).
Alăturată este o ştampilă rotundă, cerneală violetă, cu legenda: НОВО-НЯМЕЦКАГО  СВВОЗНЕСЕНСКАГО  МОНАСТЫРЯ  (pe  centru scena Înălţării).
Pe  f.  7v o  ştampilă  dreptunghiulară,  cerneală  violetă,  cu  legenda: ЦЕНТРАЛЬНАЯ БИБЛИОТЕКА Академии наук МССР

                                                              
                                                                     dr., conf. univ. Igor CERETEU
                                                                                Institutul de Istorie 

VALENŢE ALE CULTURII CHINEZE

Robert Brun spunea că dintre toate obiectele ce compun decorul vieţii cotidiene, cartea tipărită este aceea care de aproape cinci secole s-a schimbat cel mai puţin şi rămâne cea mai întrebată. Veridicitatea cuvintelor sale este demonstrată de tendinţele fiecărei instituţii de cultură de a-şi menţine, îmbogăţi şi promova colecţia de tipărituri. Şi Biblioteca Ştiinţifică Centrală păstrează un tezaur bibliofil multicultural.
Pentru promovarea documentelor inedite ce dezvăluie taine ale altor culturi, în Sectorul Carte Rară şi Veche a fost organizată expoziţia de carte „Valenţe ale culturii chineze”. Sunt expuse cărţi despre istoria Chinei, civilizaţia şi cultura chineză. 

 

 

 

 

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÎNTUL...

Se spune că dintre toate creaţiile şi iscodirile minţii omeneşti cartea şi tiparul sunt cele mai măreţe şi mai spectaculoase. O dedicaţie făcută acestor două componente ce au contribuit enorm la dezvoltarea umanităţii este expoziţia din Sectorul Carte Rară şi Veche cu titlul „La început a fost cuvîntul...”.
Organizată cu prilejul Zilei Internaţionale a Cărţii şi a Drepturilor de Autor, expoziţia dată este o excursie virtuală ce ne dezvăluie detalii despre destinul şi peregrinarea cărţilor. Ne oferă informaţii de la scrierea cuneiformă săpată în piatră – la papirus, de la pergament la hîrtie.
Sunt vernisate cărţi despre viaţa şi activitatea inventatorului german Johannes Gutenberg renumit prin contribuţia sa remarcabilă în inventarea tiparului cu litere metalice mobile; despre Ivan Fedorov, primul tipograf din Rusia; despre Petru Movilă şi cronicarii teritoriului românesc: Mitropolitul Varlaam, Antim Ivireanul.
În istoria culturală a Basarabiei un rol important îl are Gavriil Bănulescu-Bodoni şi înfiinţarea Tipografiei Eparhiale la Chişinău. La expoziţie sunt expuse primele cărţi editate la acea tipografie: Liturghie (1815), Molebnic (1820) etc.