Secolul XIX
se caracterizează printr-un asalt de idei liberale, idei naţionaliste, care
întorc privirile în timpul pictat istoric, trezind conştiinţa de neam, raţiunea
puternic consfiinţită în spiritul unei naţiuni dornice de a savura gustul
libertăţii şi al păcii.
„Dreptul
public al românilor” este una din lucrările epocii cu un răsunet de valoare, un
cumul de idei care tind să pătrundă în conştiinţa de neam a românilor.
Publicată în 1867 la editura Tiparului Tribunei Româneşti
din Iaşi, lucrarea constituie o adunare a materialului predat, de către Simion Barnuţiu, studenţilor care au comasat „conspectul” lor într-o lucrare unică.
Cartea conţine o prefaţă în care este explicată
preferinţa publicării materialului, precum că acesta ar fi o lucrare originală,
fructul cel mai bun al muncii sale de-o viaţă, dar şi din motiv că experienţa
şi cunoştinţele sale în domeniul politic ar fi de folos „barbatiloru chiamati
de a conduce națiea română la portulu mantuirii”, la organizarea, consolidarea
şi regenerarea statului Român. Astfel, studenţii înţeleptului filosof au adunat
toate materialele şi manuscrisele acestuia, considerând că ar fi o pierdere
însemnată nepublicarea acestora.
Existau două versiuni ale „Dreptului public” editate în
1860 şi 1863. Autorul, însă a combinat aceste două exemplare, editându-le în
unul complet, care apare în 1867.
Pe prima pagină atestăm nişte însemnări ale unui oarecare
Toma Riconti, student al facultăţii de drept (facultatea de jurnalism), Iaşi,
1913, fapt care-l constatăm că ar fi o donaţie a acestuia.
Cele două părţi intitulate „Dreptul public” şi „Dreptul
fetiale sau dreptul belului şi al păcii” interceptează legătura dintre dreptul
roman şi dreptul român, acesta nu se împrumută de la alte popoare, ci se
creează precum limba şi originea. Legile nu sunt alese arbitrar „inventum ac munus Dei”, sunt alese
într-un sistem, recunoscute de toţi.
În a doua parte este anexat discursul autorului comunicat
la Blaj, la 2 mai 1848, în care face o dezvăluire istorică despre relaţiile
politice ale românilor de peste Carpaţi, în care argumentează faptul că românii
trebuie să-şi restaureze Comitetul, Senatul în care să-şi aleagă „diriguitorii
si judecatorii loru despartiti de ai Sasiloru si Unguriloru”, doar atunci
națiunea românească va fi liberă şi independentă. Acest discurs a fost un
„comentariu la nedependentiʹa natiunii române, proclamata pre Campulu Libertatii si
sustienuta si aperata pre campulu sangelui în Ardelu si in Temisianʹa la 1848 si 1849”.
Făcând o descriere amplă a dreptului roman, formele lui
de constituire, administrare şi funcţionare, S. Bărnuţiu se retrage în spaţiul
dacic. Vorbind despre „Fontanele dreptului românilor” susţinea că „dreptul
român din Dacia lui Traian, după plecarea lui Aurelianus a fost timp îndelungat
doar consvetudinariu ca în Roma antică”. Acesta, dreptul, îşi are rădăcinile
din conştiinţa morală şi religioasă, fiind ca o tradiţie transmisă prin
ereditate naţională, iar legile scrise se năşteau în scopuri egoiste, contra
comunităţii. Aici îl citează pe N. Bălcescu: „Românii de la întemeierea ambeloru principate n-au avutu legi scrise.
Usulu pamentului au tienutu îndelungu locu si de constitutiune politica si de
condica civile si criminale”.
Cert este faptul că după ce şi-au restabilit echilibrul
politic, au scăpat de barbari, românii au început să-şi scrie legile. Aşa a
făcut Alexandru cel Bun, sec. XV, condicile căruia n-au fost găsite; V. Lupu a
tipărit „Cartea românească de invetiaturʹa pravileloru” în 1646. În Moldova atestăm Condica civilă din 1817 a
lui Sc. Callimache, în limba greacă; „Condicʹa civile séu
politicesca a principatului Moldovei” tipărită
la Iaşi 1833, editată în limba naţională.
Împărţită în capitole şi paragrafe, S. Barnuţiu vorbeşte
despre „Dreptul naţiunii române” precum că naţiunea română are toate drepturile
ce se cuvin persoanelor juridice: dreptul
de a trăi ca naţiune; dreptul de a se constitui ca naţiune; dreptul de a se
apăra ca naţiune; dreptul comerţului cu alte naţiuni; dreptul exclusiv la
teritoriul său naţional.
Foarte bine abordează problema originii poporului român,
vorbind despre drepturile naturale: dreptul
personalităţii; dreptul neviolabilităţii personale(dreptul vieţii şi a morţii);
dreptul la teritoriu, proprietate privată; dreptul la emigraţie; dreptul de a
cugeta, de a vorbi, de a scrie, de a-şi manifesta liber gândurile, dar fără de
a-i afecta pe alţii; dreptul de a forma societăţi, reuniuni pentru progresul
ştiinţei; dreptul de a-şi câştiga şi de a avea proprietate; dreptul de a-şi
întemeia o familie.
În partea a doua „Dreptulu Fetiale séu dreptulu Belului
si alu Pacii” include principalele drepturi şi obligaţiuni ale gintei române
faţă de celelalte ginţi, şi invers pe timp de război şi pace. Autorul
argumentează utilitatea acestui studiu spunând că acesta poate deschide porţile
cunoaşterii adevărului, a drepturilor cetăţeanului, extinderea teritoriului şi
dreptul asupra acestuia, cum să se poarte deputatul român în adunarea naţională,
cum trebuie să încheie tratate de negoţ, de pace, alianţe.
În alt compartiment intitulat „Anesu” vorbeşte despre
Istoria dreptului român, categorisindu-l în 12 perioade pe care le descrie
minuţios din punct de vedere politic, administrativ, social.
Cartea se află în colecția de Carte Românească, Sectorul Carte Rară și Veche al BȘC ''A. Lupan'' a AȘM.
