DE OBŞTE GHEOGRAFIE ( Iaşi,1795)

De obşte gheografie este una din lucrările secolului XVIII-lea cu răsunet de  valoare ştiinţifică, un amalgam de idei care tind să pătrundă în conştiinţa cititorilor. Cartea este tălmăcită din limba italiană. Prelucrată, prin intermediul unei ediții italiene, după Geografia universală a iezuitului Claude Buffier, cuprinde informații istorice și geografice asupra Moldovei.  În spiritul iluminist al epocii, obiectivul autorului nu era adecvarea traducerii la sursă, ci educarea maselor, prin urmare intervine în texte cu pasaje explicative sau cu fragmente preluate din alţi autori. 

Foaia de titlu: DE OBŞTE GEOGRAFIE / PE LIMBA MOLDOVENEASCĂ / Scoasă de pe Geografie lui Bufier, după orînduiala care acum mai pre urmă sau aşăzat în academie dela Parizi. /Acum întîi tipărită: În zilele Pre Luminatului, şi Pre Înălţatului Domnului Nostru: ALEXANDRU IOAN CALIMAH VOEVOD / Cu Blagoslovenia, şi cu toată cheltueala Preosfinţitului Mitropolit atoată Moldavia Kirio Kir: IACOV întru a Preosfinţiei sale Tipografie./ În Sfînta Mitropolie, în Iaşi./ Let: 1795, august: 22./ Sau tipărit de Ierodiacon Gherasim: /şi de Pavel Petrov tipograf.

 Autorul cărţii, Amfilohie Hotiniul, a fost un călugăr moldovean, care a îndeplinit pentru o perioadă funcția de episcop al Hotinului (1767-1770), de unde i se trage și numele.  După unele surse ar fi învăţat la şcoala mănăstirească de la Putna, însuşindu-şi cunoştinţe în domeniile filosofiei, astronomiei, fizicii, matematicii, geografiei, istoriei, apoi ar fi studiat teologia la Academia Movileană din Kiev. Manualele lui au avut o largă circulaţie în Ţările Române şi au contribuit la răspândirea ideilor ştiinţei, ale filosofiei moderne, precum şi la formarea terminologiei filosofice şi ştiinţifice româneşti.

Pe verso-ul foii de titlu este „Cuvînt cătră cetitoriu” şi ocupă trei pagine: ”Deci iubite cetitoriu, priimeşte acest puţin, şi te învaţă că pe urmă vei şti şi cel mult. Şi te las cu pace, că eu sînt de apururea rugătoriu cătră Dumnezeu pentru folosul Pravoslaviei voastre. Smeritul între Arhierei, AMFILOHIE HOTINIUL.”

Urmează apoi o notă Pentru izvodirea Gheografiei şi scara cărţii: Geografie este cuvînt grecesc, alcătuit din două cuvinte ghi si grafie, care în limba noastră  înseamnă scrisoarea pămîntului. Autorul dă o explicaţie a „Gheografiei”. Ea poate fi istoricească, filosofească şi matimaticească. Geografia istoricească, cuprinde arătările de trebuinţa ţărilor şi lucrurile care l-au luminat. Geografia filosofească cuprinde întru sine apropierile fireşti a locurilor. Cea matimaticească e cea care însemnează chipul pămîntului  a sale părţi şi arătările cereşti.

În introducere, se povesteşte despre Alexandru Milionianul, ucenicul lui Telete (născut cu 6 veacuri înainte de Hristos) care a măsurat pămîntul şi la închipuit într-un glob. Cuvinte întrebuinţate: răsăritul, apusul, amiazăzi, miază noapte, pămînt întărit, pămînt ostrov, limbă de pămînt, ostrov prins de pămînt, faţa pămîntului. Faţa pămîntului, geografia o împarte în 4 părţi: Europa, Asia, Africa, America.

PARTEA ÎNTÎI PENTRU EUROPA

     Europa se hotărăşte despre miază noapte cu Marea Îngheţată, despre răsărit cu Asia. Despre amiază zi cu Marea Mediterană (sau Marea Albă), despre apus cu Marea Atlanticu. 

     Acest teritoriu este divizat în 3 mari împărţiri: 

• Prima, îi numită despre miază-noapte: Rosia, Şfeţia, Danimarcu, Noverghie, Britanie (ori Inghiltera), Irlanda, Kroenlandie şi toată Marea Baltică.
• Împărţirea din mijloc cuprinde Polonia (ori Ţara Leşească), Ghermanie, Galia (ori Țara Franţuzească);
• Împărţirea despre amiază-zi, cuprinde locurile  ţinute de împărăţia turcului în Evropa, Crîmul, Moldavia, Valahia, Rumele, Elveţia, Italia, Şpania, Portogalia. 
  
  Apoi, urmează o descriere a fiecărui ţinut.  
  

    

  PARTEA A DOUA PENTRU ASIA

Asia se împarte în 6 mari ţinuturi: Împărăţia turcului, Persia, India, Ostroavele de Asia, Împărăţia chinezilor, Tătarii.

  PARTEA A TREIA PENTRU AFRICA

Africa este partea cea despre amiază-zi, care e înconjurată de ape: doar între Marea Albă şi Marea  Roşie despre răsărit se împreunează cu Asia prin o bucată de pămînt de aproape 50 de leghi. Aici este călduros, căci se află sub drumul soarelui, drept prin mijlocul pămîntului, care cuprinde amîndouă tropice: tropicul lui Canţer şi tropicul lui capricorn (adică drumul racului şi drumul cornul caprii). În acest ţinut multe noroade au avut stăpînire: cartaghenezii, romanii, vandalii, sarachinenii.

                          PARTEA A PATRA PENTRU AMERICA

America se împarte în două: America despre amiază-noapte şi America despre amiază-zi.

AMERICA DESPRE AMIAZĂ ZI, se împarte în: pămîntul ce se numeşte Întărit (se numeşte aşa pentru  că aici dintîi a coborît Hristofor Columb). Aici sînt 4 gubernii: Panama, Cartaghena (numită Indiana), Gviana sau Andaluţie cea nouă, Granata cea nouă (întru care cetatea cea pentru căpetenie este Santafe de Batoga – adică cetatea sfintei credinţe.); Peru, Chiliali; Maghelanica, Plata (sau Paragvai); Brazilie, Ţara Amazonilor, „locuitorii sînt răi, mănîncă oameni, n-au nici lege, nici pravile de dreptăţi”

AMERICA DESPRE MIAZĂ NOAPTE: Această, se împarte în 5 ţinuturi: Canada, sau Franţia nouă, Englitera nouă, Florida, Mesicu nou, Mesicu Vechiu sau Işpania nouă. 

Legile acestor noroade, ce sînt în ambele părţi ale Americii, sînt de multe feluri, închinătoare la idoli şi înainte de a veni şpaniolii peste ei – n-au ştiut nici de potop, nici de naşterea lui Hristos. Dar după venirea şpaniolilor mulţi s-au făcut creştini, de credinţa papistaşilor şi a luteranilor, iar mai pe urmă începîndu-se răzvrătirile în Europa şi eresurile asupra legii, au început a se întoarce iar la legile lor de mai înainte

A doua parte a cărţii învaţă arătarea şi orînduielile globului care se cheamă Cozmografie, adică scrisoare nu numai despre pămînt, dar despre toată lumea.

Aici se face o încercare de a arăta cum sunt aşezate pe glob aceste 4 părţi de pămît descrise.

Gradele de lungime, sînt însemnate după cum s-au arătat pre cercul ecuatorului, care este prin mijlocul pămîntului, de pe care se numără toate meridianele.

Meridianele se numără de la primul meridian care trece deasupra ostroavelor de Canarie, de unde geografii încep a număra, pînă la 360 de grade spre răsărit.

Manualul conţine şi indice de nume geografice, o listă de plante, lista domnitorilor Ţării Moldovei şi descrierea oraşului Iaşi, o “arătare pentru numărul arăpesc, care se politiceşte acum, împreună cu numărul moldovenesc între această tablă pînă la un milion de milioane”.

Începînd cu foaia de titlu pînă la pagina 15 a cărţii în partea de jos a filelor, găsim lăsată o însemnare în limba romănă cu caractere chirilice: „Această sfîntă carte, este a acestei Sfintei Nouă Monastiri Neamţului şi cine sa îndrăzni prin orişice feliu de chip, a o înstrăina dintru această chinovie acela în veci să rămîie subt ne iertat canon: şi ne Blagoslovenia prea curatei Maicii lui Dumnezeu şi a preafericitului părintelui nostru stareţului Paisie.

Pe ultima pagină a cărţii la fel este lăsat un comentariu din care aflăm că la data de 26 aprilie  1818, noaptea, împăratul Alexandru al Rusiei a vizitat Bălţul.

Cartea se găsește în Sectorul Carte Rară și Veche al BȘC, colecția Moldavica.

                                                                             
                                                                           Canțîr GALINA

Referințe bibliografice:

Bianu,I şi N. Hodos. Bibliografia românească veche (1508-1830), Vol.II.- Bucureşti, 1910. - 570 p.

Cereteu Igor. Cartea românească veche și modernă în fonduri din Chișinău: Catalog. - Iași, 2011. - 433 p. 

Dreptul public al românilor (1867), Simion Bărnuțiu

Secolul XIX se caracterizează printr-un asalt de idei liberale, idei naţionaliste, care întorc privirile în timpul pictat istoric, trezind conştiinţa de neam, raţiunea puternic consfiinţită în spiritul unei naţiuni dornice de a savura gustul libertăţii şi al păcii.

„Dreptul public al românilor” este una din lucrările epocii cu un răsunet de valoare, un cumul de idei care tind să pătrundă în conştiinţa de neam a românilor.

Publicată în 1867 la editura Tiparului Tribunei Româneşti din Iaşi, lucrarea constituie o adunare a materialului predat, de către Simion Barnuţiu, studenţilor care au comasat „conspectul” lor într-o lucrare unică. 

Cartea conţine o prefaţă în care este explicată preferinţa publicării materialului, precum că acesta ar fi o lucrare originală, fructul cel mai bun al muncii sale de-o viaţă, dar şi din motiv că experienţa şi cunoştinţele sale în domeniul politic ar fi de folos „barbatiloru chiamati de a conduce națiea română la portulu mantuirii”, la organizarea, consolidarea şi regenerarea statului Român. Astfel, studenţii înţeleptului filosof au adunat toate materialele şi manuscrisele acestuia, considerând că ar fi o pierdere însemnată nepublicarea acestora. 

Existau două versiuni ale „Dreptului public” editate în 1860 şi 1863. Autorul, însă a combinat aceste două exemplare, editându-le în unul complet, care apare în 1867. 

Pe prima pagină atestăm nişte însemnări ale unui oarecare Toma Riconti, student al facultăţii de drept (facultatea de jurnalism), Iaşi, 1913, fapt care-l constatăm că ar fi o donaţie a acestuia. 

Cele două părţi intitulate „Dreptul public” şi „Dreptul fetiale sau dreptul belului şi al păcii” interceptează legătura dintre dreptul roman şi dreptul român, acesta nu se împrumută de la alte popoare, ci se creează precum limba şi originea. Legile nu sunt alese arbitrar „inventum ac munus Dei”, sunt alese într-un sistem, recunoscute de toţi. 

În a doua parte este anexat discursul autorului comunicat la Blaj, la 2 mai 1848, în care face o dezvăluire istorică despre relaţiile politice ale românilor de peste Carpaţi, în care argumentează faptul că românii trebuie să-şi restaureze Comitetul, Senatul în care să-şi aleagă „diriguitorii si judecatorii loru despartiti de ai Sasiloru si Unguriloru”, doar atunci națiunea românească va fi liberă şi independentă. Acest discurs a fost un „comentariu la nedependentiʹa natiunii române, proclamata pre Campulu Libertatii si sustienuta si aperata pre campulu sangelui în Ardelu si in Temisianʹa la 1848 si 1849”.

Făcând o descriere amplă a dreptului roman, formele lui de constituire, administrare şi funcţionare, S. Bărnuţiu se retrage în spaţiul dacic. Vorbind despre „Fontanele dreptului românilor” susţinea că „dreptul român din Dacia lui Traian, după plecarea lui Aurelianus a fost timp îndelungat doar consvetudinariu ca în Roma antică”. Acesta, dreptul, îşi are rădăcinile din conştiinţa morală şi religioasă, fiind ca o tradiţie transmisă prin ereditate naţională, iar legile scrise se năşteau în scopuri egoiste, contra comunităţii. Aici îl citează pe N. Bălcescu: „Românii de la întemeierea ambeloru principate n-au avutu legi scrise. Usulu pamentului au tienutu îndelungu locu si de constitutiune politica si de condica civile si criminale”.

Cert este faptul că după ce şi-au restabilit echilibrul politic, au scăpat de barbari, românii au început să-şi scrie legile. Aşa a făcut Alexandru cel Bun, sec. XV, condicile căruia n-au fost găsite; V. Lupu a tipărit „Cartea românească de invetiaturʹa pravileloru” în 1646. În Moldova atestăm Condica civilă din 1817 a lui Sc. Callimache, în limba greacă; „Condicʹa civile séu politicesca a principatului Moldovei” tipărită la Iaşi 1833, editată în limba naţională.

Împărţită în capitole şi paragrafe, S. Barnuţiu vorbeşte despre „Dreptul naţiunii române” precum că naţiunea română are toate drepturile ce se cuvin persoanelor juridice: dreptul de a trăi ca naţiune; dreptul de a se constitui ca naţiune; dreptul de a se apăra ca naţiune; dreptul comerţului cu alte naţiuni; dreptul exclusiv la teritoriul său naţional.

Foarte bine abordează problema originii poporului român, vorbind despre drepturile naturale: dreptul personalităţii; dreptul neviolabilităţii personale(dreptul vieţii şi a morţii); dreptul la teritoriu, proprietate privată; dreptul la emigraţie; dreptul de a cugeta, de a vorbi, de a scrie, de a-şi manifesta liber gândurile, dar fără de a-i afecta pe alţii; dreptul de a forma societăţi, reuniuni pentru progresul ştiinţei; dreptul de a-şi câştiga şi de a avea proprietate; dreptul de a-şi întemeia o familie. 

În partea a doua „Dreptulu Fetiale séu dreptulu Belului si alu Pacii” include principalele drepturi şi obligaţiuni ale gintei române faţă de celelalte ginţi, şi invers pe timp de război şi pace. Autorul argumentează utilitatea acestui studiu spunând că acesta poate deschide porţile cunoaşterii adevărului, a drepturilor cetăţeanului, extinderea teritoriului şi dreptul asupra acestuia, cum să se poarte deputatul român în adunarea naţională, cum trebuie să încheie tratate de negoţ, de pace, alianţe.

În alt compartiment intitulat „Anesu” vorbeşte despre Istoria dreptului român, categorisindu-l în 12 perioade pe care le descrie minuţios din punct de vedere politic, administrativ, social.

      Cartea se află în colecția de Carte Românească, Sectorul Carte Rară și Veche al BȘC ''A. Lupan'' a AȘM.                           

ADUNAREA CAZANIILOR (Viena, 1793)

        Cărţile sunt moştenirile pe care marile spirite le lasă omenirii, care sunt date din generaţie în generaţie ca daruri pentru posteritatea celor care nu s-au născut încă.

Joseph Addison

Adunarea Cazaniilor, una din cărţile care completează bogata colecţie de carte religioasă a bibliotecii, este o carte de învăţătură duhovnicească, scrisă în limba română, cu caractere chirilice, editată la tipografia lui Ştefan Novacovici din Viena, în 1793. 

Scrisă într-un stil viu, plin de culoare, cu fraze complexe atrage atenţia prin aspectul  fizic, conţinutul ei, frumuseţea graiului. Predicile din carte au fost cu grijă adunate de la sfinţi părinţi, de la cei mai vechi învăţători şi izvoditori. Filele ilustrate cu gravuri, cu iniţiale florale, frontispicii, vignete, letrine, podoabe finale – dau cărţii o imagine deosebită.

Coperţile din lemn îmbrăcat în piele presată sunt frumos decorate cu un chenar, ornamente în colţuri şi în mijloc – nişte frunzuliţe ce iau frumos forma unei cruci. S-au păstrat, deşi nu în întregime legăturile-cureluşele din metal şi piele ale cărţii. Pe contorul compus din 5 nervuri puţin vizibil se desluşeşte titlul cărţii.

Prima pagină, înzestrată cu chenar, are frontispiciu cu Iisus Hristos ce îl reprezintă de Mîntuitor redat în trei sferturi, înveşmântat în mantie şi tunică. Poartă nimb cruciger cu inscripţiile O.(ω). N. El emană raze în toate direcţiile fiind înscris într-un medalion susţinut de vrejuri din frunze, stilizate de acant [1].

Titlul e tipărit cu roşu şi negru. Pagina conţine textul: „Întru mărirea sfintei de o fiinţei, de vieaţă făcătoarei, | şi nedespărţitei Troiţi, Tatălui, şi Fiului, şi sfîntului Duh|, sau tipărit cartea aceasta: |ADUNAREA CAZANIILOR | a | multora feliuri de cuvinte învăţătoare | de | năravuri bune, | la Duminecii şi Sărbători prăznuitoare | În trei părţi | deosebi| cuprizîndu-să | Cu slobozenia celor mai mari | Şi cu blagoslovenia pravoslavnicului | Arhiepiscopului şi Mitropolitului | Carloveţului.| Întru împărăţitoare cetatea Beciului | În Tipografia de bun neam Născutului Stefan de Novacovici, la | anul dela facerea lumii 7301, dar dela Naşterea lui Hristos 1793 a Îndictionului 21” [2].

Cartea cuprinde 3 părţi, cu paginaţie deosebită. Primele 5 foi nu sînt numerotate. Introducerea  ocupă 3 din foile liminare [3, p. 123]. La începutul introducerii este un frontispiciu cu frunze de acant: reprezintă o frunză mare în mijloc, terminată în partea de sus cu o cruciuliţă, în timp ce din partea de jos pleacă spre dreapta şi stînga alte frunze ce formează o volută bogată.

Prima parte a cărţii are 94 de foi şi cuprinde învăţăturile bisericeşti ce trebuie citite în toate duminicile de la Anul Nou până la Pogorârea Sfântului Duh.

A doua parte, 84 de foi cu cuvinte de învăţătură bisericeşti, care de la întîia până la a 31 săptămână după pogorârea Sfântului Duh, duminicile să se citească .

Partea a treia din 87 de foi cuprinde cazanii bisericeşti cele ce de la duminicile strămoşilor la toate sărbătorile domneşti şi la sărbătorile sfinţilor a se citi.

În total, cartea are 270 de foi. Textul este scris cu caractere chirilice – cu tipar negru (cu excepţia primei foi). Letrinele sunt Prima literă de mărimea a trei rînduri, sunt frumos ornate, împletite cu elemente floristice, încadrate într-un chenar.

La sfîrşitul fiecărei părţi sînt frumos gravate nişte ilustraţii de dimensiuni mici ce reprezintă: un bucheţel de  flori cu frunze, pe Născătoarea cu pruncul în braţe şi o roză în mînă.

În text se găsesc însemnări, sublinieri şi notiţe. La pagina 30 a primei părţi în josul foii este un comentariu scris de mînă cu caractere chirilice, greu de desluşit. Scrierea conţine un pasaj din Biblie a Apostolului Pavel către romani, cap. 13.: „Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în arma luminii...”.

Starea cărţii: deteriorări de natură fizică-ondularea suprafeţei hârtiei, îndoituri, răsucire, pete de ceară, arsuri.

Tipăritura poate fi consultată de oricine e interesat de cultura şi ştiinţa altor vremuri. Privire tristă, însingurată, nuanţă – învechită, pierdută în umbra timpului provoacă incitări sublime, iar descrierea, deşi succintă, crează predilecţia de a citi, de a cunoaşte spiritul credinţei „vechi”, provoacă curiozitatea şi dorinţa de a răsfoi timpul care vorbeşte prin puterea cuvântului, or, omul se purifică prin setea de a cunoaşte.

                                                                          Galina CANȚÎR

Referințe bibliografice:

1. Tatay Anca Elisabeta. Din istoria şi arta cărţii româneşti vechi: gravura de la Buda (1780-1830). –  Cluj-Napoca, 2011. – 500 p.

2. Bianu, I. şi Hodos, N. Bibliografia românească veche. 1508-1830. Vol.II.  Bucureşti, 1910. - 570 p.

3. Cereteu Igor. Cartea românească veche și modernă în fonduri din Chișinău: Catalog. - Iași, 2011. - 433 p. 

4. Micu Emilian. Din istoria culturală a Românilor din Austro-Ungaria : Contribuiri fragmentare la istoria Tipografiei Ilirice-Româneşti din Viena 1770-1793 şi 1795. - Transilvania, 1910, XLI (1-2), 17-30.

COLECȚIA DE ZIARE ȘI REVISTE

Sectorul Carte Rară și Veche conţine diverse ediţii ale ziarelor şi revistelor care în pofida trecutului istoric au avut puterea de a fi editate şi de a ne aduce o dovadă vie a evenimentelor,  destinelor şi faptelor ce au contribuit la dezvoltarea culturii şi spiritul naţional. Periodicele sînt cu tentă social-politică, literare, istorice, artistice, din diferite timpuri, unele fiind editate cu caractere latine, altele cu caractere chirilice.

Specificul inedit al acestor mărturii ale trecutului îl constituie aportul marelor personalităţi culturale: scriitori, preoţi, avocaţi, scriitori care au colaborat şi care au făcut ca glasul lor să fie auzit nu doar pe teritoriul ţării, dar şi peste hotare.

Revistele din fondul bibliotecii cuprind anii 1861-1944: Бессарабскiя областныя вьдомости (1861); Răsăritul (1918); Şcoala Basarabiei (1918-1923) - o revistă lunară de cultură pedagogică; Moldova de la Nistru (1920-1922); Gândul neamului (1923); Codrul Cosminului  (1924-1940) - o publicaţie ce favoriza rezultatele cercetărilor ştiinţifice inspirate de fenomenele istorice şi culturale din România; Doina Basarabiei (1929); Viaţa Basarabiei (1932-1944);  Din trecutul nostru (1933-1939);  Prut şi Nistru (1934-1936);  Familia noastră 1937; Bugeacul (1940).

Colecţia de ziare întruneşte perioada 1903-1940: Бессарабец (1903); Одесский листок (1905); Бессарабия (1911); Бессарабский листок (1912); Cuvînt Moldovenesc (1914); Аккерманское слово (1914); Sfatul Ţării (1917); Будушее Аккермана (1924); Adevărul (1924-1933);  Viaţa Basarabiei (1927-1940); Albina (1936) etc. 

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Lumină din lumină este titlul expoziţiei de carte organizată în Sectorul Carte Rară şi Veche cu ocazia a celor 200 ani de la apariţia tiparului în Basarabia.

Unul din indiciile revelatoare ale dezvoltării culturii unei ţări este existenţa tiparului şi a bibliotecilor. În istoria culturală a Basarabiei în sec. XIX un loc aparte revine înfiinţării Tipografiei Eparhiale la Chişinău de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Moment istoric ce a jucat un rol însemnat în dezvoltarea societăţii, la înfăptuirea marelor acte din istoria poporului nostru.  Tipografia a constituit factorul activ al afirmării şi menţinerii unităţii spirituale, al făuririi şi desăvârşirii neamului.

La expoziţie sunt vernisate cărţile bisericeşti editate la Tipografia Exarhicească din Chişinău (Duhovnicească, apoi Eparhială): Liturghia (1815) – prima carte scoasă la tipar în Chişinău, Molebnic (1815), Ceasoslov (1817), Mineiu de obşte (1819),  Molitvenic (1820), Rânduiala sfinţirii bisericii (1820), Liturghie (1837), Liturghie (1859), Tipic bisericesc (1823), Penticostarion  (1853), Chiriacodromion (1860). 

         

                             


   

         

 

         

 

200 ANI DE TIPAR ÎN BASARABIA

Matei Basarab spunea că tiparul este bogăţia mai de preţ şi mai cinstită decît toate bogăţiile pământului. Tiparul şi cartea, împreună cu întreaga creaţie spirituală a poporului nostru au purtat pecetea unităţii, au reliefat mărturia etnică şi au circulat fără oprelişti împotriva restricţiilor impuse de graniţele politice, constituind o preţioasă mărturie a culturii poporului nostru.

Cu ocazia aniversării a 200 ani de la înfiinţarea Tipografiei Exarhiceşti în Chişinău în Sectorul Carte Rară şi Veche a fost organizată o expoziţie de carte cu titlul 200 ani de tipar în Basarabia.

Sunt vernisate cărţi despre istoria bisericii în Basarabia, istoria cărţii româneşti, tipăriturile bisericeşti, tipografii care au activat, despre Gavriil Bănulescu Bodoni - cel care a pus bazele culturii româneşti în Basarabia, a contribuit la conservarea spiritului românesc pe teritoriul nostru. 

Documente expuse: Petru Haneş, Scriitorii Basarabeni; Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă; Nicolae Iorga Istoria Bisericii româneşti, Vol. 2.; Paul Mihailovici, Fapte trecute şi basarabeni uitaţi; Danilov Maria, Cenzura sinodală şi cartea religioasă în Basarabia 1812-1918; Cereteu Igor, Unele consideraţii privind difuzarea cărţii vechi tipărite la Chişinău.

 



 

               

HRISOAVE VECHI MOLDOVENEŞTI DIN FONDUL ARHIVISTIC AL BŞC „A. LUPAN” A AŞM

Paleografia are ca obiect citirea, descifrarea şi transcrierea textelor redate în limba română şi scrise cu grafie chirilică, limba greacă şi slavonă, punând la  dispoziţie  instrumente  care  să  facă  posibilă  cercetarea  textelor  vechi chirilice româneşti depozitate în arhive şi biblioteci. „Paleografia este o ştiinţă ce ne pune la dispoziţie mijloacele prin care putem cunoaşte, citi şi studia  începuturile  şi  evoluţia  scrisului  vechi  dintr-o  anumită  ţară..., determină, în lipsa datei cronologice sau topografice, epoca şi locul unde s-a scris un textpaleografic şi cercetează materialul pe care sunt scrise izvoarele paleografice.  Tot  de paleografie ţine şi stabilirea autenticităţii, din punct de vedere grafic, a unui text paleografic”.

În contextul  studiilor  de  paleografie, menţionăm că Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei  Lupan” deţine 102 hrisoave, ce  cuprind  perioada  anilor 1525–1818. Dintre acestea 98 au fost publicate într-o  serie  de  documente cum  sunt: Documente  privitoare  la  istoria  Ţării  Moldovei  în  începutul secolului al XVIII şi al XIX; Moldova în epoca feudalismului; A. Eşanu, Chişinău file de istorie şi Труды Бессарабской губернской учѐной архивной комиссий, iar 4 hrisoave nu au fost publicate.

Scoţind aceste documente la lumina zilei şi înţelegând importanţa lor, ne-am  propus  să reinventariem  hrisoavele  depozitate  în  fondul  Bibliotecii Ştiinţifice  Centrale  „Andrei  Lupan”  a  AŞM,  axindu-ne  pe următoarele obiective: a translitera conţinutul hrisoavelor; a propune  o redactare mai pertinentă a conţinutului lor, colaţionând textele originale cu cele publicate anterior; a translitera hrisoavele inedite şi a le include în  circuitul ştiinţific, pentru o eventuală publicare a lor; a  pune  pe  suport  electronic  toate  hrisoavele,  în  vederea  sporirii accesului la informaţie, pentru cercetătorii ştiinţiifici sau pentru cei interesaţi de subiectele pe care le vădesc conţinutul lor.

Hrisoavele deţinute de fondul arhivistic al BŞC abordează istoria oraşului Chişinău cu suburbiile sale, încă de la mijlocul secolului al XVI, aducând informaţii cu privire la numele localităţilor, locurilor, nume de persoane concrete cuprinse în diferite activităţi.

Un  asemenea  hrisov,  cu  informaţii ce ţin direct de istoria localităţilor limitrofe ale Chişinăului, este cel din anul 1739, martie 19 şi descrie hotarele moşiilor Chişinău, Buiucani, Hrusca şi Schinoasa „Luminat carte mării tali ni-au  venit,  întru  cari  ne  poronceşti  măria  ta,  ca-s  să  hotărîm  locul Chişinăului a Sfintii Vineri, cari să hotărăşti pe din gios cu Hrusca şi pre din sus cu Buecanii, a sfintii mănăstiri, a Galaţii. Ce noi, după luminat poronca mării tali, am strînsu oameni di pi înpregiur şi tîrgoveţi de Chişinău, ş-am adus şi răzăşi de Hrusca, cari să hotărăscu cu Chişinăul de parte de gios, cum arată  hotarnica,  cari  s-au hotărît  tîrgul  Chişinăului cu  locul  Hruscăi,  la domnie  mării  Sali,  lui Vasile vodă. Ce noi cu acii oameni  şi  cu  răzeşii  de Hrusca am mărsu şi ni-au arătat hotarîli, ce hotărăscu cu Chişinăul şi cu Husca, din  apa  Bîcului  înspre amiazi-zi  pînă  în  zare dialului, în prăvalul apilor, pără undesă înpreună cu locul Schinoosăi...” [Arhiv AŞM, Doc. 100]. 

Într-un  hrisov  vechi  este redat planul Chişinăului din anul 1800 care permite reliefarea hotarelor ocinei Chişinău, pe care este schiţată o biserică cu două cupole ce se află în imediata apropiere a râului, aceasta fiind biserica Naşterea Maicii Domnului „Mazarachi”, fiind restaurată definitiv în  anul 1812.

De asemenea, deţinem hrisoave ce reflectă viaţa economică şi procesul de vânzare-cumpărare şi schimbare a moşiilor, cum este documentul din anul 1810, mai 5, de schimb între, „Arhiri, ficior lui Vasîle Andronachi, nepot Tudorii, strănepot lui Vasîle Grosul, şi eu, Ilie Margine,  ficior  Irinii,  nepot Tudorii, strănepot, iar lui Vasîle Grosul dinpreună cu alţi fraţi şi neamuri a noastre adeverim cu acest zapis al nostru la mîna dumisale, Enacachi Păun, precum să-s ştie că în giumătate de moşie Hrusca, ce-i zîc şi Curva, partea din gios, ci  este pe Bîcu  la ţînutu Lăpuşnii [...] am făcut schimbu cu Dumnealui  şi  măsurîndu-s  moşiia  aceasta  în  curmezîş  pe  trei  locuri  şi analoghisîndu-să suma stînjănilor după rînduiala vînzărilor şi a schimburilor, ni  s-au ales drepti părţile noastre acelor ce am făcut schimbu din bătrînul acesta Grosul, doaî sute patru stînjăni, una palmă, pol părmac, analoghisîţi cu stînjănu gospod” [Arhiv AŞM, Doc. 57]. 

Dintre cele mai vechi localităţi din zona istorică a Chişinăului face parte satul  Buecani,  care  există cel puţin încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Astfel,  într-un act domnesc, scris în cancelaria de stat a lui Constantin Movilă,  din  20  august  1608, privitor  la  vechimea  acestui  sat  se  arată: „...Gligorie, fiul lui Miron, şi nepotul său Timotin, fiul lui Ion Zaciu, şi Caisin, fiul lui Ciumeş, şi Sava, fiul lui Cristea, şi Stratan, toţi nepoţii lui Hodor, şi, de asemenea, nepotul lui Toader, fiul lui Tudoran, şi fratele său Moldovan, nepotul Părascăi, şi s-au jeluit nouă cu mare jalobă şi mare mărturie zicînd că acest uric, ce-au avut bunicii lor, Hodor şi Părasca, de la Ştefan voievod cel Bătrîn pentru satul Buecani, ce-i pe Bîc, şi cu loc de iaz şi moară pe Bîc, acel uric a

fost  distrus  de  tătari...” [Arhiv AŞM, Doc. 94].

Ulterior în izvoare apar şi alte sate în vecinătatea Chişinăului, cum  ar  fi: Gheţăoani,  Vovinţeni,  Munceşti,  Schinoasa,  care  pe  parcursul  secolelor XVIII-XIX au devenit suburbii ale Chişinăului. Aceste denumiri s-au păstrat până în prezent, fiind numite astfel sectoarele Chişinăului. Cât priveşte istoria Chişinăului, menţionăm  că la începutul secolului al XVII-lea  sunt  atestate primele  forme  de  stăpânire mănăstirească  asupra  satului Chişinău. Astfel, printr-o  carte domnească de întăritură, de la 4 august  1641,  Vasile Lupu  dă „...carte  domniei  mele, rugătorilor  noştri,  călugărilor de la svîntaa mănăstire de la Svăntaa  Vineri  şi  de  la Mănăstirea Balicăi ca să fie tari şi puternici cu cartea domniei mele a lua a zece din toată pîinea, şi den fîn, şi din legumi, şi din in, şi cîinepă, şi den tot venitul lasat la Chişinău...” [Arhiv AŞM, Doc. 75].

Deja la 28  aprilie  1642, printr-o carte domnească a lui Vasile Lupu, călugării de la mănăstirea  Sfânta  Vineri  obţin  delimitarea  hotarelor  părţilor  de  sat  din Chişinău. Astfel oraşul Chişinău devine moşie mănăstirească, trecând în stăpânirea mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Pe lângă citirea şi transcrierea textelor vechi,  am analizat şi sistemele grafice speciale, un rol important în paleografia româno-chirilică ocupând abrevierile (prescurtările) şi slovele cifre, precum şi hârtia,  şi ustensilele grafice.  În cele mai multe documente întâlnim  hârtia  cu  filigran  care  se producea din in, cânepă sau lână. Aceasta se obţinea în urma unui amestec pus  într-o sită pătrată, amenajată cu linii orizontale şi verticale, având la mijloc, în multe cazuri, un desen numit  contramarca. Rolul contramărcii desemnând proprietarul fabricii de hârtie, numele meşterului sau numele localităţii.  De aici şi varietatea imensă de contramărci, reprezentate prin oameni, animale, păsări, flori şi alte obiecte din viaţa oamenilor. Pe teritoriul ţării noastre hârtia este importată din ţările occidentale, mai cu seamă din Italia.  Aceasta  o  dovedesc  hrisoavele ce  au filigran cu trei moviliţe sau trei munţi. Filigranele, de care vorbim, se află în mijlocul foii. Culoarea hârtiei la început era doar albă, cu timpul însă după cum se ştie, hârtia se îngălbeneşte. Prin urmare toate documentele păstrate în fondul arhivistic al BŞC „Andrei Lupan” au hârtie de culoare gălbuie. Dimensiunile hârtiei nu sunt constante, fapt explicabil prin extinderea textului scris. Procesul de scriere sau copiere a textelor pe hârtie presupune un întreg inventar de unelte care erau utilizate în acest sens: liniarul şi perghelul – ce serveau la fixarea distanţelor egale între rînduri şi trasarea liniilor respective în vederea scrierii; buretele – era utilizat pentru ştergerea unor litere, în cazul cînd scribul, copistul greşea în timpul scrierii. Această operaţie fiind făcută imediat pentru a nu se usca cerneala; pana de scris – era unealta de bază din inventarul unui scrib, copist.

Scribii mai foloseau şi diferite tipuri de cerneală.  De  obicei, textele  erau redactate cu cerneală neagră sau maro, iar pentru ornamente, litere majuscule (cele de la început de aliniat sau capitol sau nume) se folosea chinovarul care este de culoare roşie-gălbuie. 

Problema materialelor pe care s-a scris de-a lungul istoriei este una dintre cele mai importante în paleografie, contribuind  considerabil  la  istoria şi evoluţia scrisului.  Un  rol  important  l-au  avut  studierea  grafemelor.  Aici  se ţine  cont  de  îngroşarea  extremităţilor  liniilor  curbe,  oblice,  semiovale, dimensiunile literelor, prezenţa sau absenţa literelor mari şi mici.

De remarcat este faptul că în perioada  secolelor  XVI-XVIII  sunt  foarte puţin  folosite  semnele  de  punctuaţie,  intervalul  între  cuvinte  şi  chiar respectarea normelor ortografice, ceea ce de  multe ori face  mai  dificil  lucrul paleografului. Un rol aparte îl au abrevierile  care se atestă în absolut  toate documentele. Se presupune că pisarul nu reuşea să scrie după domn, de aceea folosea abrevierile. De cele mai multe ori aceste cuvinte reprezintă categorii sociale, toponime, elemente cronologice, cuvintele sacre şi din domeniul religios, precum şi cuvinte legate de cult sau de activitatea ecleziastică. După cum se poate observa, metodele de lucru în paleografie cer o deosebită atenţie, o mare încordare şi o nemaipomenită migală în cercetarea formelor  grafice. Cercetările noastre s-au axat şi pe descrierea şi descifrarea peceţilor,  datele obţinute de ştiinţa sigiliografiei servindu-mi  ca  element important  în  vederea  stabilirii  datei  apariţiei  documentelor  şi  numele domnului ce şi-a pus pecetea.

În încheiere, menţionăm că hrisoavele sunt o sursă bogată de informaţie, aducând lumină asupra unor aspecte mai puţin sau deloc cunoscute din trecutul  oraşului Chişinău, fiind abordate un şir de probleme  legate  de istoricul devenirii Chişinăului ca centru urban, precum şi astfel de aspecte cum  sunt  viaţa cotidiană,  ecleziastică  şi  culturală,  instituţiile  instructiv-educative, administrarea publică a localităţii, devenirea urbei de pe Bâc ca centru comercial şi vamal.

La moment hrisoavele se păstrează în Sectorul Carte Rară şi Veche al BŞC „A. Lupan” a AŞM.

Diana CAZACU (ROTARU)

BŞC „A. Lupan” a AŞM

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. BOGDAN, Damian P. Paleografia româno-slavă: tratat şi album. Bucureşti, 1971. 391 p.

2. Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în începutul secolului al XVIII (1751-1774). Vol. IX. Alcăt. D. DRAGNEV, E. BOCIAROV şi L. SVETLICINÂI. Chişinău: Civitas, 2004. 319 p.

3. Moldova în epoca feudalismului: documente moldoveneşti din veacurile XV- întîiul  pătrat  al  XVII.  Vol.  I.  Alcăt.  D.  DRAGNEV,  E.  BOCIAROV  şi  L. SVETLICINÂI. Chişinău: Ştiinţa, 1961. 452 p.

4. EŞANU, Andrei. Chişinău, file de istorie: cercetări, documente, materiale.  Chişinău: Museum, 1998. 215 p.

5. ХАЛИППА,  И.Н. Труды  Бессарабской  губернской  учѐной  архивной комиссий. Кишинев: Типогр. Э. Шлiомовича. Том I. 1900. 438 p.; Том II. 1902. 495 p.; Toм III. 1907. 582 p.

6. ROZKOS,  Pavel. Lecţii  de  paleografie  şi  limba  slavă  veche.  Timişoara: Tipografia Universităţii din Timişoara, 1978. 180 p. 

http://biblioscientia.asm.md/pdf/9/09.pdf

CRONICILE ROMÂNIEI SAU LETOPISEŢELE MOLDOVEI ŞI VALAHIEI

                                             „După priveliştea lumii, după minunile naturii,

                                                        nimic nu e mai interesant, mai măreţ,

                                                 mai vrednic de luare aminte decât Istoria”.

                                                                            Mihail Kogălniceanu

Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei colectate de către Mihail Kogălniceanu, distribuite (repartizate) în trei volume, reprezintă un unicat de cronici şi letopiseţe transpuse într-un stil deosebit, un limbaj specific, caracteristic climatului istoric, plin de lacune, dar cu o putere de atracţie nemărginită.

Întreaga colecţie de cărţi are ştampila Bibliotecii Institutului Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice, pe cea a Bibliotecii Universităţii din Chişinău şi a Bibliotecii Centrale din Chişinău. Din mulitudinea de ştampile observăm faptul că a parcurs un drum lung până a ajunge la Biblioteca Centrală Ştiinţifică a Academiei de Ştiinţe întrucât mai conţine o ştampilă a Societăţii Culturale „Datoria” din Iaşi, ceea ce ne demonstrează că este o donaţie.

Volumul I al cronicilor, editat la Bucureşti, 1872, conţine o prefaţă la a doua şi apoi la prima ediţie, după care cuvântul introductiv al lui M. Kogălniceanu, în care ne explică importanţa istoriei şi importanţa creării acestei colecţii de letopiseţe care „rescrie” istoria şi prin intermediul cărora o putem percepe, ne cunoaştem pe noi „dacă ne iubim Istoria, ne iubim şi Patria”. Kogălniceanu afirma că o istorie se poate forma doar în baza documentelor, a hrisoavelor – prin ele întorcându-ne la origini. Tot aici el clasifică istoria românilor în trei etape: veche, de mijloc (medie), şi nouă.

Cartea pentru descălecatul întâi a Ţării Moldovei şi neamului moldovenesc de M. Costin conţine o predoslovie în care explică faptul că istoria provenienţei neamului trebuie să fie scrisă ca s-o cunoască urmaşii din ce neam vin moldovenii.

Cartea pentru descălecatul întâi a Ţării Moldovei de N. Costin cu o tentă religioasă porneşte de la zidirea lumii şi finisează cu cel de-al doilea descălecat al Ţării Moldovei.

Cartea conţine zece apendice, prin care este completată viaţa istorică a poporului moldav, autorii vin cu alte versiuni referitoare la primul sau cel de-al doilea descălecat al Moldovei, la domnia lui Despot Vodă, Al. Lăpuşneanul, Bogdan Vodă, despre împărăţia turcească, tătărească.

La întregirea acestor apendice au contribuit în mare parte Nicolae Costin, Simeon Dascălul, Misail Călugărul, Evstratie logofătul. Aceştia au încercat să ofere o altă nuanţă istoriei, să o diversifice şi să propună alte variante veridice ale istoriei.

Al doilea volum al Cronicilor României la fel ca şi primul este editat la Bucureşti, 1872. Spre deosebire de precedentul volum, acesta are ştampila Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Bazei Modoveneşti de Cercetări Ştiinţifice a URSS, are aceeaşi ştampilă a Bibliotecii Universităţii din Chişinău şi cea a Societăţii Culturale “Datoria” din Iaşi, însă lipseşte ştampila Bibliotecii Centrale din Chişinău.

Lipsit de predoslovie (prefaţă), volumul începe cu Letopiseţul lui N. Costin, acesta preia firul evenimentelor de la M. Costin şi scrie istoria cu litere domneşti începând cu Evstratie Dabija Vodă, Duca Vodă, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino până la venirea în scaunul Ţării Moldovei a lui Nicolae Vodă.

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija V.V. până la domnia lui I. Mavrocordat V. V. (1662-1743) de I. Neculce conţine o “precuvântare” a autorului în care aminteşte de scrierile lui G. Ureche, a lui Simeon Dascălul, care ar fi puţin instruit în ale istoriei, afirmând că “de la tălhari ne tragem”, şi tot ce scrise până la el sunt neadevărate. Cele scrise de M. Costin şi N. Costin de asemenea nu sunt veridice pentru că şi ei le-au “împodobit”.

Letopiseţul debutează cu o Seamă de cuvinte – 42 de istorioare despre Ştefan cel Mare, despre întemeierea mănăstirii Putna, despre mama lui Ştefan cel Mare, pribegia lui Petru Rareş etc. Pe lângă aceştia sunt amintiţi Gheorghe Vodă, Ghica Vodă, Ştefăniţă Vodă.

Cele douăzeci şi cinci de capitole ale letopiseţului cuprind perioada istorică începând cu domnia lui Dabija Vodă, Duca Vodă, Iliaş Vodă, Antioh Cantemir, Nicolae Mavrocordat până la Constantin Mavrocordat.

Pe paginile cărţii putem găsi explicaţii la subsol, gânduri dezvăluite care failitează desluşirea conţinutului.

Limbajul nu este unul dificil sau greu de înţeles, este netradiţional ce impresionează prin culoarea afectivă pe care o inspiră sufletul timpului rămas istoric.

Volumul“Letopiseţele Ţerei Moldovei” de M. Kogălniceanu a fost editat în 1874 la Bucureşti, titlul deplin fiind “Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei”. Cuprinde tabelele istorice ale României, începând cu anul 1766 până la unsprezece februarie 1866.

Este una din cele mai vechi cărţi din fondul bibliotecii, având prima ştampilă cu insigna Institului de Istorie, Limbă şi Literatură al Bazei Moldoveneşti de Cercetări Ştiinţifice a Academiei de Ştiinţe a URSS, fiind o donaţie a Bibliotecii Centrale din Suceava ce datează din 1950.

Cartea este compusă din prefaţa autorului, trei letopiseţe, cronica anonimă, o condică, o tragedie, apendice, o descriere a poporului moldovenesc, versuri dedicate anumitor personalităţi, tratate.

Referitor la aceasta, M. Kogălniceanu, în prefaţă, motivează scrierea şi întâietatea volumului III al Cronicilor României în comparaţie cu Letopiseţele Moldovei, precum că, această ediţie conţine mai multe opere istorice necunoscute până atunci de poporul român. În această ediţie atestăm tragedia sau cum o numeşte autorul Tragodia sau Eteria grecească din 1821, scrisă în versuri de către Alecsandru Beldiman, din volumul căreia este reprodusă o foaie exact după manuscris şi care pentru prima dată apare publicată în ediţia acestui volum. În aceasta el descrie situaţia dezastruoasă a Moldovei sau precum o numeşte el Jalnica Moldovei întemplare, după resvrătirea grecilor din 1821, pe marginea căreia am atestat unele explicaţii. Apoi, pe lângă letopiseţul lui Enaki Kogâlniceanu, divizat în XV capitole, în care descrie situaţia tragică a Moldovei din timpul primei domnii şi până la a patra a lui Constantin Mavrocordat VV. 1733-1774, aflăm şi două “compuneri în versuri”, una despre tăierea lui Grigore Ghica VV al Moldovei şi alta despre tăierea boierilor Moldovei Bogdan şi Cuza, scrise iniţial de Constantin Kogâlniceanu, pierdute în timp, pe care Enaki Kogâlniceanu le regăseşte după câţiva ani şi le publică. Acestea sunt însoţite de explicaţii la subsol. Tot în acest volum al cronicilor găsim Letopiseţul vechi moldovenesc, Descrierea Moldovei şi a Valahiei de M. Costin şi Versuri româneşti de Mitropolitul Dosoftei, ele fiind nişte opuscule istorice publicate sub formă de apendice, raportate la istoria României de peste Milcov (Muntenia). Una din ele fiind tipărită în secolul al XVII, declarată carte rară , iar celelalte două au devenit cunoscute datorită traducerilor făcute de B. Haşdeu.

      Lucrarea dată este repatriată în 1867 când refugiatul polon, doctorul Kopernicki plăteşte ospitalitatea română oferind-o Bibliotecii Naţionale din Bucureşti. Astfel în acest volum al „Cronicilor României” este reprodusă întocmai varianta poloneză a exemplarului de la Biblioteca din Bucureşti şi totodată e prezentată traducerea în limba română realizată de B. Haşdeu şi publicată în volumul I al Arhivei Istorice a României.